La începutul anilor 60 începea modernizarea litoralului românesc. Ideea venea de la Praga. Fără ieșire la mare, șefii cehoslovaci le-au propus omologilor români să le construiască hoteluri și locuri de agrement în schimbul concesionării lor pe 10 ani. Astfel, politica regimului de la București a pus România pe harta turismului european. În Sudul litoralului, ani buni, numărul turiștilor străini a fost mai mare decât cel al românilor – de la 200.000 în 1964, la peste un milion în 1971. Asta însemna și multă valută în vistieria statului.
Începând cu 1966, vara, Ceauşescu îşi muta familia și conducerea partidului la Neptun. Cu neveste, copii, menajere şi bone, din a doua jumătate a lui iulie şi până în septembrie, demnitarii se cazau în vilele de protocol.
Ascunşi vederii muritorilor de rând de garduri înalte şi protejaţi de întâlniri cu turiştii de paznicii care patrulau continuu, demnitarii vremurilor îşi adaptau programul zilei după cum dicta Tovarășul.
În acest loc destinat odihnei se menţinea ritmul muncii de la Bucureşti. Se spune că diminețile erau pentru membrii Comitetului Central puțin cam stresante, pentru că dictatorul își ținea ședințele citind rapoarte amănunțite.
Însă nu lipseau nici ospățurile. Zilnic erau petreceri cu sarmale și grătare. Totul se uda cu vin de calitate și cântece de petrecere. Cel mai adesea, Ceaușescu cerea să i se cante câte o romanță. În ceea ce o privește pe Elena Ceușescu, când ieșea aceasta din cameră, toți demnitarii întorceau capul sau lăsau privirea în jos. Se temeau, cu toții, să nu fie observați de soțul ei.
Întâii comuniști ai țării erau cazați în vila Panseluța, denumită de securitate „obiectivul D2”. Cu excepţia titularilor şi oaspeţilor străini, a ofiţerilor din Serviciul de Pază şi Protecţie şi a angajaţilor ce-i serveau pe aceştia, nimeni nu pătrundea în „Zona 2″, așa cum era denumit complexul de clădiri destinat puterii. Aici lucrau 90 de oameni, selectaţi după regulile personalului de la Bucureşti şi Snagov, şi instruiţi ca atare. După mărturia unui fost mecanic de întreţinere, membrii personalului aveau salarii similare profesioniştilor din branşă. Dar lor li se acordau prime în loc de ceea ce azi s-ar numi spor de confidenţialitate.
Cuplul prezidențial avea parte aici de un tratament special. O vilă impozantă, plajă de lux privată și multe spații de agrement. De aici, în fiecare dimineață, tovarășul și consoarta scrutau viitorul. Se plimbau pe faleză și înotau impreună la ponton. Amiezile și le petreceau jucând table. Ea trișa, el o tachina. Alteori, Ceaușeștii și oaspeții lor vizitau imprejurimile, pe mare, cu vaporașul.
Lui Ceaușescu îi plăcea să joace volei. Tovarășul se poziţiona întotdeauna lângă plasă, trecând, de câte ori era cazul, mingea peste fileu cu o mână, iar cu cealaltă cobora plasa. În acest timp, nevestele bârfeau, jucau cărţi şi rummy, timp în care menajera le mai îndulcea cu câte un desert, clătitele fiind preferatele lor. Se spune că nici măcar în vacanță tovarășa Lenuța nu slăbea controlul găsind diverse şi noi prilejuri de şicanare.
Tovarășul și Savanta de renume Mondial iubeau plimbările pe plajă. Zilnic, angajații înlocuiau nisipul de pe plajă cu altul proaspăt cernut, ca nu cumva cei mai iubiți fii ai poporului să se rănească în scoici sau pietricele. Și apa mării din dreptul vilei prezidențiale era curațată de alge.
La sfârșitul anilor 80, vacanțele la Neptun deveniseră mai tensionate. Bătrâni și obosiși, Ceaușeștii nu mai făceau plajă, nu mai jucau volei, nu se mai relaxau. Singurele momente de relaxare ajunseseră partidele de șeptic unde mai marii țării făceau pe rând pereche cu Tovarășa, contra Tovarășului.
Tensiunile ajunseseră să devină apăsătoare până și pe chipul dictatorului care, cel mai adesea, se refugia în biroul său, citind rapoarte despre o Românie ireală, zămislită la umbra manipulării și dezinformării de partid.
După ce Nicolae Ceaușescu şi-a obligat curtenii să petreacă vara împreună, s-au şters şi visurile românilor de a-şi petrece vacanţele în Occident. Conform documentelor de Arhivă, în 1966 călătoriseră în străinătate peste 200.000 de cetăţeni, dintre care mai mult de jumătate în ţări socialiste. Anul următor, numărul călătorilor în Occident s-a redus la aproximativ 44.000 de români. Până în 1969, doar 8.000 de români mai trecuseră frontiera.
Simplul cetăţean avea o singură cale să călătorească – prin ONT, exclusiv prin excursii organizate de sindicate şi UTC. Iar activiştilor locali ai acestor organizaţii li se cerea să gireze corectitudinea comportamentală a excursioniştilor şi revenirea lor în patrie.
Românii puteau cumpăra valută prin ONT, după aprobarea vizei de către Securitate. Prin decizia partidului, turiştii noştri aveau dreptul apoi să cumpăre 15 dolari în moneda ţării de destinaţie. Altfel, deţinerea de valută era delict pedepsit cu închisoare.
